Schimbarea sau ne-schimbarea, după 30 de ani

Adevărul se susține singur. Neadevărul are nevoie de argumente.

( Huzur Maharaj Sawan Singh )

Bună ancheta revistei Caiete Silvane, din nr. 176/2019. Bună tare ! Ce ( nu ) s-a schimbat în România din decembrie 1989 până azi? Pe nu mai puțin de 7 ( șapte ) pagini, mari și late, de revistă format A3, răspund nu mai puțin de 12 interlocutori. După ce am citit repejor, cu interes ascendent, răsunsurile scrise, m-am simțit ispitit să răspund și eu, cu toate că nimeni  nu mă întrebase nimic.

Subiectul, ca să scriu așa, nu este nou, în ceea ce mă privește. L-am gândit, ba l-am și trăit… aproape 30 de ani. Dovezi, se găsesc și în paginile cărții Sufletul nostru, ce poate fi descărcată de pe site-ul editurii, mai jos citat, fără altă obligație decât să fie citită; dacă tot a fost descărcată. Deci, întrebându-mă sincer: Ce mi-a adus mie această schimbare? răspund la fel de sincer: tot ce visam înainte de ea. Adică libertate individuală. De informare, de expresie, de activitate, de opțiune, funcție de oportunitățile destinului. Ce-aș fi putut să vreau mai mult?! Recunosc adevărul: am avut parte de un destin favorizant, întru această libertate individuală. Nu-mi convenea cândva programul t.v. de 2 ore, dedicat “știm noi cui”. Ulterior, am ajuns ca în aproape fiecare cameră să avem câte un aparat. Însă, de câțiva ani buni, nu le mai deschidem. Două televizoare au fost oferite unor vecini. Nu-mi plăcea, pe vremuri, să stau ore întregi la cozi, pentru ouă și alte rarități, ca să nu mai vorbesc de carne. Am mîncat pe săturate, vreo 15 ani, să mă refac – vorba unui amic gurmand – apoi mi s-a acrit de toate alea. În anul 2004 am devenit vegetarian, iar din 2005 am renunțat definitiv la alcool. Nimeni nu m-a obligat să fac așa ceva, dar nici nu m-a oprit. Tot în acele timpuri, mă holbam doar la ideea de a citi, pe îndelete, istoria religiilor, scrisă de Mircea Eliade, aflată într-un singur exemplar, poate două, la biblioteca municipală; iar despre Sfântul Augustin nu auzisem deloc. Ulterior, am citit cam tot ce am dorit din autorul umblat prin India, iar astăzi oscilez între traducerea lui Noica și a unui prieten din copilărie, Vasile Sav, din scrierile sfântului citat. Mai mult chiar, îmi permit să strâmb din nas vs conținutul acestor jinduite cărți, de odinioară, considerându-le net depășite de texte, altfel aflate pe toate drumurile, scrise de autori mult mai evoluați spiritual, unii fiind sfinți unanim recunoscuți… Ceea ce nu înseamnă că mi-aș fi făcut o meserie din asemenea lecturi. Dimpotrivă. Reținând recomandarea acelor tipi evouluați – cum că fiecare om ce se vrea cât de cât exemplar, este dator să trăiască doar din propria sa muncă – mi-am văzut de meseria învățată în comunism; singura pe care o știam cât de cât. Legea lui Farfuridi, des invocată, inclusiv de interlocutorii anchetei citate – Să se revizuiască – primesc, dar să nu se schimbe nimic; ori viceversa – mi se pare a fi nu doar lozinca societății românești, revelată de Caragiale, cât legea de aur a oricărui om născut pe această planetă. Arătați-mi un singur individ; nu numai dornic de schimbare, dar mai ales gata să-și pună primul la bătaie pielea, în saramura acelei schimbări. Sincer, nu am întâlnit vreunul. Nici eu nu fac excepție la regulă, de bunăseama. Unicul exemplar uman, pare-se gata s-o facă, legendarul Che Guevara, n-a găsit prea mulți amatori, așa că a preferat să moară, la disperare; ca să rămână măcar legenda schimbării – transformării – prefacerii,  care se mai poate numi și revoluție… Deci, mă declar mulțumit de transformarea ce am asimilat – nici mai mult nici mai puțin decât am putut suporta. Desigur, nu-mi închipui să vină din afara mea; fie că n-aș putea s-o asimilez, fie că nu mi-ar conveni. Per ansamblu, prefacerea din societate nu cred să fie altceva decât o rezultantă a celor individuale. Dacă acestea există și sunt consistente – ele se vor reflecta și în cea a societății. La ce bun să mă tot uit peste garduri, să comentez și să judec schimbarea altora? Aș pierde aiurea timpul prețios.

Este inutil să repet că nu-mi convine calitatea clasei politice. Încă de la finele secolului 20, discutând chestiunea cu un bun amic, acesta îmi relata cu simplitate: “…Mă, românii, ca toate popoarele, dau la pește în balta politicii: și ce prind – aia mănâncă. Domnul acela vârstnic, simpatic, vestit, care a candidat la președinție în primele alegeri libere, avea dreptate când ne reproșa analfabetismul politic. Dar de unde să știm noi mai multe decât ne-a învățat partidul nostru?! Politicienii de azi sunt tot cei care au mai fost – logic – vopsiți pe ici – pe colo… Alfabetizarea, da, este bună, este necesară, însă durează ceva, ani buni, să crească adevărații politicieni,  noi nu cred s-o mai prindem…” Un punct de vedere onest al unui individ trăit în secolul 20; în tot cazul, o replică mai doldora de bun-simț nu am reținut în această privință.

Am notat și necazul cetățenilor onești vs îmbogățirea nejustificată a unor indivizi din societatea post-decembristă. Escrocherii, cârdășii cu funcționarii corupți, spălare de bani și mai ales furt cinstit din banul public. Spre a respecta adevărul, această situație este la fel de veche,  universală, mondială, precum statul și nu cred să dispară mai devreme de dispariția statului. Personal, prefer să urmez recomandările sfinților: Orice om doarme într-un singur pat și mănâncă la o singură masă, Dacă vrei să distrugi pe cineva, dă-i bani obținuți ușor sau pur și simplu Dați-i Cezarului ce este al Cezarului. (Iar ce face mai departe Cezarul cu daniile, nu este treaba noastră.) Ca divertisment, am urmărit câteva destine ale unor asemenea indivizi. Mai vechi – dintre cei care l-au înfundat pe Eminescu, la vremea lui – sau mai noi, din ultimii 30 de ani. Povești eminamente triste. Una dintre acestea s-a consumat la mai puțin de 90 kilometri de reședința județului Sălaj. Nume: Stoica – faimosul patron al Caritas-ului. Prin anii 2000 – aflam din bârfa clujeană – respectivul nu mai avea bani nici pentru întreținere la bloc… În definitiv, banii, bunurile – averea materială în general – nu reprezintă decât niște mijloace oarecare. Prefer să mă focusez pe creație: famile, muncă, prieteni, literatură, evoluție spirituală – și tot ce se mai poate vedea, concret, în jurul unui om. Cred că acestea ar constitui adevăratul scop pentru care trăim pe pământ.

Informându-se, din sursele abundente ale internetului, despre trecutul fabulos, multimilenar, al geților, dacilor, tracilor – precursorii românilor –  despre rolul lor “colosal” în formarea popoarelor indo-europene, ca și a limbilor acestora, sufletiștii patrioți autohtoni par profund nemulțumiți, dezamăgiți, frustrați de… lipsa recunoașterii internaționale! Nu cred că în visele lor merg până la pretenția ca toate națiunile lumii să se înghesuie, care mai de care, să le recunoască de zor meritele, să se ploconească dinaintea lor – chiar românii adevărați ar râde, primii, de asemenea năzdrăvănie – dar mi se pare fără nici un haz. După 7-8 mii de ani de istorie, i se face oricui lehamite de asemenea deșertăciuni. Iar cel puțin 20 % din români – cei adevărați, potrivit Grupului de la Cluj – știu în mod sigur în ce constă adevărul…

Concluzii nu există – viața merge înainte. Schimbarea cea mai importantă nu ar fi neaparat integrarea în U.E. – care nu este rea, nici mai pe la ușa bucătăriei – cât libertatea individuală, cu accesul cvasi-nelimitat la tehnologie și informație: aici, profesioniștii de top fiind fete și băieți de pe plaiuri mioritice. A recunoscut-o deja Microsoft-ul, unde a doua limbă vorbită este româna. Comuniști, conform cutumelor, s-a consemnat într-una bucată – Che. Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată a fost exact ce s-a văzut: lideri mai mult sau mai puțin carismatici, gen Stalin, Tito, Ceaușescu, nomenclatură de partid, poliție de partid, trepăduși de partid, dușmani de partid și o grămadă, mai mult sau mai puțin idealistă, pe post de membri cu carnet, considerați de unii drept noua clasă privilegiată, iar de alții fraieri. Neajunsul evident al SSMD: nu s-a putut întreține prea mult prin mijloace proprii. Generația mea a trăit epoca de aur între anii 1964-1972, când și-a făcut cuminte liceul sau școala profesională, precum și debutul în facultate – în rest n-a fost atât bine. În ceea ce privește capitalismul nemilos, cu veroasa lui democrație – a mers nepăsător mai departe; deși singura calitate a acestei struțo-cămile social-politice este cea recunoscută și de Winston Churchill: nenorocitul funcționează! Poate să-l înjure oricine că nu se supără. Mai degrabă întoarce și celălalt obraz – ca-n scripturi – gata să scoată bani și din înjurături; dacă se vând la un preț bun. Dumnezeul său este Piața iar Scriptura sa este Factura; cu sau fără T.V.A. Mărturia cea mai concludentă a triumfului său fiindu-i oferiă pe tavă de falimentul așa zisului comunism – idealist, sensibil, suspicios, țâfnos – experimentat cu viața și moartea de peste un miliard de oameni, de pe trei continente.

Paul Strepol, prozator

alias Aurel Pop, programator

18.09.2019

Liber si sclav

Acum un secol, se încheia Primul Război Mondial… Nimeni nu vrea să fie sclav. Nici eu. Nici tu. Dar, într-o măsură mai mică sau mai mare, toți suntem sclavi. Mă străduiesc să fiu conștient de aceasta. Cel care nu știe sau nu acceptă realitatea, nu-i decât un sclav ne-conștient. Eu prefer să fiu sclav conștient. Secolul 20 a fost al gulagurilor, al celulelor ermetic închise. Al izolării individului de individ. Al dării la cap a omului de către om, în numele unor ideologii mai prețioase ca omul. Secolul 21, este al celulelor larg deschise. Al iluziei că suntem liberi, având la un click distanță lumea întreagă. Nu știu care dintre ele a fost / este mai minunată. În secolul 20 nu te căuta nimeni, nu te chema nimeni, nicăieri; doar ca să te bage într-o celulă ori să te trimită într-un război. În secolul 21 întreaga virtualitate on-line te caută și te îmbie : Hai la noi! Hai la noi! La noi – ca la nimenea!… În secolul 20, cică omul se aliena în izolare, fără contacte reale cu societatea. În secolul 21, omul mai degrabă se alienează tot relaționând; îi sar capacele de atâta relaționare! Fără aproape nici un fel de contacte reale cu societatea.

Potrivit sfinților care au tranzitat lumea până în prezent, viața înseamnă exact clipa de față. Însă majoritatea indivizilor nu mai au răbdare s-o trăiască. Spun răstit că n-au timp. De fapt, parcă vor să treacă în mare viteză. Repede, repede, repede, tot mai repede! Spre moarte!… Mă străduiesc să fiu calm. Să mă conving că lumea nu se va sfârși într-unul din momentele mele de neatenție. Nimeni nu va suferi, nici nu va muri, dacă nu voi da un replay ori un like… Potrivit acelorași sfinți, scopul existenței umane este tocmai realizarea sinelui. Așa că mă ocup și de mine-însumi. Am răbdare pentru sinele meu. Am răbdare să trăiesc. Am răbdare să fac odată pe săptămână baie în cadă, nu un duș rapid. Am răbdare să citesc în fiecare zi câteva pagini de carte. M-am dumirit că este cel mai simplu și eficient mod de a medita; ceea ce înseamnă exact cultivarea sinelui. În primul rând literatură. De ce? Elementar: literatura adevărată este singura care nu minte, din tot ceea ce-a oferit și oferă individual pe piață, împreună cu el-însuși, ca marfă.

Adevărul este interesant o singură dată: când îl aflăm. Apoi devine tot mai plictisitor, tot mai desuet. Doar sfinții și acoliții lor îl suportă până la capăt. Cu minciuna, în schimb – altă viață! Mereu proaspătă, variată, interesantă, ba chiar sexi. Nu este de mirare dacă majoritatea o preferă…
Nu cred că se produce, în acest secol, nici o tragedie umană, nici o alienare, nici o incomunicabilitate. Doar niște efecte ale progresului accelerat, plus nerăbdarea de a trăi clipa, de a ne realiza sinele. Cine se va adapta, va merge mai departe; ca de obicei. Caut să fiu sincer, ca tot omul din popor. Nu-mi pasă de alienarea speciei umane. Este treaba ei. Mă doare de alienarea mea. Tehnologia este bună. Internetul este bun. Telefonul mobil este și mai bun. Nici unui nostalgic al vremurilor de odinioară nu i-ar conveni să trăiască în epoca preferată fără această tehnologie. Zilnic tranzitează spațiul virtual tot felul de sfaturi înțelepte, de soluții simple. Leacuri pentru vindecarea oricărei boli, rețete pentru o alimentație sănătoasă; care să ne ajute să trăim cât mai mult. Doar motivația de a trăi – mult și bine – nu ne-o poate oferi deocamdată nimeni. Aceasta cred că este, de fapt, singura mea problemă. Și a ta. Pentru că presupune acea plictisitoare de realizare a sinelui.

N-o să te  mint. Dacă nu citești în medie cel puțin o pagină de literatură adevărată pe zi, vei deveni sclav; în cazul că nu ești deja. Nu trebuie să te sperii. Nu este ceea ce crezi. Majoritatea oamenilor sunt sclavi. Așa a fost dintotdeauna. O minoritate aristocratică – cea cu ascendent cultural-spiritual – și o majoritate de sclavi. Dar în ziua de astăzi situația lor s-a ameliorat mult. Aproape nici unul nu mai zace în lanțuri. Destui au conturi solide la bănci, chiar dacă stau la coada vacii, oii sau caprei. Unii sunt realmente inteligenți, precum primul nostru miliardar, care a avut un final trist. Mulți îi consideră, în virtutea acestei evidențe, bogați – chiar le urmează exemplul. Depinde ce înțelege, fiecare, prin bogăție și sărăcie. Eu încerc să nu uit observațiile pertinente ale sfinților. Fiecare individ mănâncă la o singură masă și doarme într-un singur pat. Orice bunuri din lumea aceasta sunt simple mijloace. Unicul scop adevărat fiind noi-înșine. Sinele nostru. A cărui realizare scuză orice mijloace. În acest sens interpretez faimoasa frază a lui Machiavelli. Până la a fi bogat în tot felul bunuri materiale, mai important este să fii un om exemplar. Chiar dacă azi mai ești sclav, ai oricând șansa de a evolua. Niciodată nu este prea târziu. Tot așteptând ultima clipă este adevărat că n-o să faci mare lucru. Banii și bunurile ți le vor împărți cei rămași. Însă, per total, nu este nici o tragedie. Te vei reîncarna din nou; ca să rezolvi data viitoare ce ți-a rămas neterminat acum. Viața este infinită. Citez și eu din ce-au spus și verificat tipi mult mai evoluați.

Când vei fi cu adevărat liber, zic tipii aceia, în mod natural, te vei înălța la ceruri; unde ei sigur te așteaptă. Nimeni nu i-a prins cu minciuna. Sunt programator și prozator. Mă străduiesc să fiu în cunoștință de cauză. Nu este ușor

Aurel Pop, programator, alias

Paul Strepol, prozator

Brăila 01.08.2018

 

1. Sufletul nostru (experimentari)

SUFLETUL NOSTRU este o carte  constituită din mai multe texte aparținând unui om cu vădită experiență de viață și, după câte știm, având talent confirmat de prozator și eseist.

PAUL STREPOL își dorește mulți, foarte mulți cititori și bine face! Acest lucru l-a obligat să fie concentrat și să  caute în  existența sa acele fapte ce l-au marcat la modul cel mai intens!

( Experiența sa indiană rămâne una dintre cele mai realizate din acest volum!)

Desigur, un cibernetician (ajuns, prin forța împrejurărilor, om de afaceri!) nu-și poate permite luxul să se joace cu…Timpul oamenilor și mai ales cu timpul lor liber, ceea ce l-a determinat să fie concis, poate chiar sărac în expresivitatea lingvistică, literară.

Acest drum al său este unul pe cât de original pentru el, pe atât de comun Timpului în care trăim!

Deși jurnalul poate fi considerat un lucru depășit în literatură PAUL STREPOL caută evidentul, esențialul în tot ceea ce-l înconjoară  și – credem noi – reușește să găsească  fapte de viață care să intereseze atât oamenii din generația sa cât și pe cei ce vor să afle cu adevărat cum a fost…portretul artistului la/în tinerețe.                                                                      (Aurel Furtună)

 

 

 

 01.08.2018 : Pentru sănătatea ta spirituală – Descarcă această carte în format pdf.

Nu este gratis: trebuie s-o citești!

 

 

 

 

 

 

 

2. Mușuroiul de speranțe (povestiri și nuvele)

Cu un limbaj dens, cu  o  profunzime  a  cuvântului  de  abataj  în  mină,  atacând  teme  universale, de  iubire, de  prietenie,  de  trădare,  de  renunţare,  de  luptă,  de  moarte, Paul  Strepol  se  anunţă  la o vârstă crudă un  prozator  din  familia  masivilor  realişti.  Povestirile  sale  sunt sedimentări concentrate, cristaline ale unor  eveni-mente  încărcate  de  dramatism  şi  de  prelungi  reverbe-raţii în conştiinţa personajelor. Paul  Strepol  le  urmăreşte  zbuciumul, metamorfozele, cu perseverenţă necruţătoare,  demontând  fără  milă   resorturile  intime  ale  erorilor  comise  de  eroii  săi. Şi, cu toate acestea, proza  sa  are  căldură, este adânc  umană,  se  întâmplă  într-un  timp  şi  spaţiu care ne sunt aproape, familiare,  pe  care  le  trăim şi le iubim cu intensitate.

Când Paul Strepol va reuşi să consolideze  struc-turile prozelor sale, să renunţe la un anumit balast gregar  de cuvinte, de fraze, va deveni un autor pe care îl vom  îmbrăţişa  cu  emoţie  la  întâlnirile  din  coloanele  ziarelor  sau din librării.

La urma urmelor un prozator adevărat este  un  om   care  ne  lasă  impresia că  vede lumea cu ochii  noştri.  Şi  care ne dă satisfacţia de a ne stima din nou, pe noi, în  ochii  lui!                            (decembrie 1971, revista Amfiteatru, ADRIAN DOHOTARU )

 

 

 

 01.08.2018 : Pentru sănătatea ta spirituală – Descarcă această carte în format pdf.

Nu este gratis: trebuie s-o citești!